Despre decenţă, sau de ce aplaudăm morţii?

Inţelepciunea unui grec, preluată de latini, ne-a învăţat să vorbim morţii doar de bine - De mortuis nihil nisi bene. Credinţa creştină ne-a îndrumat mai apoi către pioşenie în faţa morţii. Dacă nu plângi, măcar taci atât timp cât te afli în apropierea decedatului. Sunt momentele de linişte acordate memoriei celui trecut nu se ştie unde, trecut dincolo.

De la o vreme însă poporul nostru are nişte apucături bizare – aplauze pentru un mort. Că e vorba de un artist, poet, sportiv, orice, mortul trebuie aplaudat. De ce? De ce aplaudăm morţii? Aplaudăm moartea? Aplaudăm faptul că omul s-a prăpădit? Dacă te bucuri de moartea aluia, ce mai cauţi la înhumare? Nu, nu e asta sigur. Dacă ar fi fost aşa, am fi cumpărat petarde, fumigene, am fi dat drumul la manele la maxim.

Sau poate vrem să-l conducem pe defunct pe ultimul drum ca pe un actor la ieşirea din scenă? Asta ar fi uşor “plauzibilă”, dar mi-e greu să cred că poporul român este atât de subtil în gesturi şi gândire. Cred că este vorba de o împământenire (pură coincidenţă de limbaj) a unui gest incalificabil pentru creştini şi  grotesc pentru buna creştere şi durerea apropiaţilor mortului.

La meciul România- Spania, un întreg stadion, a dat dovadă de civilizaţie maximă în opinia unora, aplaudându-l pe marele dispărut Johan Cruyff. Asta după ce în timpul momentului de reculegere, un civilizat îl căuta pe Cristi. La Cluj, bă, leagănul civilizaţiei! Dacă era în Miticie mai ziceam.

Tot legat de înhumare, am inventat un alt obicei barbar – tapetarea geamurilor maşinilor cu pozele celor dispăruţi. Sub care scrise cu lacrimi sunt cuvintele prin care ne arătăm nemurirea “Nu te vom uita niciodată”. Ba da, îl vei uita, pentru că eşti om, aşa cum este foarte posibil ca şi tu să fii uitat mai devreme din cauza vizibilităţii reduse a traficului, pentru că ai geamul maşinii acoperit cu posterul amintit.

Într-un cimitir am mai văzut odată un banner cât la o galerie de fotbal, cu chipul unui mort şi cu acelaşi mesaj. Se putea vedea omul şi admiraţia de care încă se bucura de la un kilometru depărtare. Nimic despre obiceiurile barbare văzute la televizor, cu ţigani făcând grătare în cimitire – Să mănâncă şi morţii că e şi ei oameni.

Sunt multe gesturi pe care le facem într-o viaţă, dar atunci când plângem cu urlete, când aplaudăm frenetic vrem să fim auziţi de cei dispăruţi sau de semenii noştri încă în viaţă?

Povestea unei prinţese, Europa

E ca Sophia Loren, oricând ar putea poza în calendarul Pirelli. E la fel de seducătoare ca în vremea în care era răpită de Zeus şi dusă pe Insula Creta, unde a devenit, ca amantă, mamă de viitor rege. A trăit repede şi aprig, a avut bărbaţi de toate naţiile, i-a iubit pe toţi, şi pe copiii lor. I-a îngropat cu respectul cuvenit, i-a plâns şi a mers mai departe, a sedus din nou, s-a lăsat sedusă, a iubit şi a fost iubită. Adevărate războaie fratricide s-au purtat, fraţi din taţi diferiţi şi-au pus cuţitele la gât; i-a împăcat de fiecare dată, i-a iubit pe toţi copiii ei la fel, necondiţionat.

În tinereţe a iubit Mediterana şi prinţii ei civilizatori. S-a lăsat cuprinsă de frumos, de viaţa însăşi. Apoi a cochetat un timp cu misticismul, a auzit voci venite din cer care îi ordonau să-şi schingiuiască fiii ieşiţi din tiparele Creatorului. În viaţa ei a apărut mai târziu un prinţ arab venit de prin părţile ei. Şi s-a lăsat în braţele lui, beată de parfumul dulce al nopţilor cu lună plină, de ornamentele fin brodate în piatra palatelor de pe tărâmul natal. Dar a revenit la urmaşii primului său iubit, lăsându-se pradă orgoliilor acestora.

A prosperat, a ajuns o adevărată primă doamnă a întregii omeniri. Printre ultimii ei amanţi s-au numărat bărbaţi puternici, cu idei extremiste de păstrare a integralităţii şi onoarei ei. Cu greu erau acceptaţi în jurul său urmaşi ai prinţilor arabi. Până când pacea a venit din nou, iar ea şi-a arătat din nou dragostea pentru oameni, indiferent de rasa lor. Şi-a dorit armonie, dar a scăpat din vedere că arabii şi albii nu s-au schimbat de-a lungul timpului, că este imposibil ca aceste rase să convieţuiască paşnic, tocmai pentru că unii nu pot uita ce-au fost, iar ceilalţi nu pot trece peste ideile de supremaţie, fie că o recunosc sau nu.

În mitologia greacă, Europa a fost o prinţesă feniciană (actualul teritoriul al Siriei şi Libanului), răpită de Zeus şi devenită ulterior amanta acestuia. Unul dintre fiii lor a devenit regele Cretei.  

O întrebare rămâne nerostită: De ce nu au loc atentate pe teritoriul ultimului mare iubit al Europei?