Vox clamantis in deserto. Textul unui francez, scris în 1822, despre România în 2017

Profesorul francez F. G. Laurencon a stat 12 ani în Ţara Românească, timp în care a deprins şi tainele limbii noastre. În 1822 a publicat lucrarea “Nouvelles observations sur la Valachie, sur ses productions, son commerce, les moeurs et les coutumes des habitants et sur son gouvernement, suivies d'un précis historique des evenements qui se sont passes dans cette province en 1821, fors de la revolte de Theodore et de l'invasion du prince Ipsilanti, par un temoin oculaire” din care mi-am permis să selectez câteva paragrafe. Cunoşteam în parte parte istoria noastră milenară, dar nici prin gând nu-mi trecea că am putea folosi acelaşi atribut pentru moravurile, obiceiurile, firea noastră. Aşadar, musiu Laurencon, silvuple (orice asemănare cu realitatea contemporană este pur întâmplătoare):

Caracteristici generale, methne, obiceiuri

„Romanii sunt indeobste un popor bland si putin aplecat spre rele. Au multa desteptaciune fireasca si auzi adesea copii improvizand pe faimosul lor refren Frunza verde de maslin" cantece care nu sunt lipsite de idei vesele spirituale. Injuraturile lor sunt de o obscenitate extrema si femeile le folosesc tot atat de mult ca barbatii insisi as zice, in ceea ce se numeste lumea buna. Taranilor romani le place foarte mult jocul mai presus de toate, rachiul de prune de care fac mare abuz. Servitutea in care se afla asupririle exercitate asupra lor i-au facut sireti fatarnici. Este vina carmuirii si nu a lor. Incolo sunt molatici foarte lenesi. Hrana le este foarte simpla malai fiert in apa cu putina sare pe care iI numesc malai sau mamaliga si branza; iata mancarea lor obisnuita. Mananca rar carne”.

„Forma atat de vicioasa a carmuirii lor ii sileste sä se foloseasca de unele expediente care, in oricare alta tara, ar fi socotite falsitate si duplicitate. Trebuie sa fii iscusit pentru a insela pe agentii care cauta sa insele ei insisi carmuirea suprema si tiranica de care atarna toti. De altfel in ochii unui observator este un spectacol destul de ciudat aceasta lupta intre administrati si subadministrati”.

“Asa cum am spus mai sus, majoritatea boierilor mari tin la ei dascali de limba greaca; unii au profesori de limba franceza. Dar ceea ce arata putinele for cunostinte si lipsa de discernamant este faptul ca adeseori prefera unui francez adevarat, care isi cunoaste bine meseria, un grec, un italian, chiar un neamt ca sa predea copiilor lor aceasta limba. Judecati ce pronuntie buna dau elevilor lor si jargonul ciudat pe care-l baiguie acestia. De la o vreme muzica parea sa fie la pret. Se vedeau maestri de vioara, de ghitara, de flaut Si de pian, dar din picina nepasarii sau delasarii obisnuite domnisoarele care se ridicasera la inaltimea unui cadril sau a unui vals se credeau de pe acum muziciene desavarsite si se margineau la atat. Indeletnicirile serioase sunt inexistente. Este chiar rar sa gasesti o carte in mainile boierilor sau ale sotiilor lor. Toate gandurile celor dintai se indreapta spre intrigile carmuirii, spre barbi si slujbe, cele ale sotiilor catre cochetarie si usuratate”.

„Iarna functioneaza clubul nobil sau cazinoul si mai multe altele de mana a doua. Cateodata, dar foarte rar, boierii dau baluri particulare. Muzica nationala este alcatuita din viori, dintr-un fel de ghitara (sau semitamburina turceasca) pe care o zgarie cu o bucata de corn subtiat, cat si din nai, de care stiu bine sa se foloseasca pentru a asurzi urechile. Jocul national este un fel de hora, in care te legeni Incet, facand la fiecare masura un pas mic la stanga sau la dreapta intorcand fata dupa pasi. Melodiile sunt destul de frumoase, dar dansul este foarte monoton. Oameni din popor joaca uneori „albaneza", despre care se spune ca ar fi vechea pirica. La cluburi nu se cunoaste decat cadrilul valsul. Acolo se aduna jucatorii de faraon, de ruleta si de loterie”.
„Marea placere a boierilor si a cucoanelor este sä se plimbe cu caleasca, de dimineata pana seara, pe strazile Bucurestilor. Mai cu mot este sa te duci dupa siesta la Herastrau, balta aflata la o jumatate de leghe de oras. Nu gasesti acolo decat un chiosc si nici un copac. La moda este totusi sa te duci sa respiri praf sau sa mergi sa scuipi in balta ca sa faci cercuri. Nu-ti vine sä crezi dar asa se intampla. In spatele Mitropoliei se afla promenada de la Filaret, unde nu se duce decat norodul, duminicile si in zilele de sarbatoare. Este foarte placuta, plantata cu alei destul de frumoase cu trei bazine de apa la mijloc. In partea dinspre Brosteni sau mahalaua tabacilor sunt o multime de circiumi, locul obisnuit de intalnire al betivilor.

Femeile

„Se spune ca boieroaicele romane sunt cam cochete Si dornice de aventuri; este o simpla barfa. Este adevarat ca te-ar uimi cheltuielile pentru imbracaminte si luxul lor care desigur intrece in mai multe privinte pe acela al doamnelor din primele capitale ; caci diamantele si rochiile din casmir adevarat sunt podoaba for obisnuita. Moda de la Paris este urmata cu strictete si croitoresele straine nu duc lipsa de lucru. Pacat ca sexul gentil, inzestrat in aceste locuri cu trasaturi atat de frumoase si cu forme atat de incantatoare, nu primeste nici una din binefacerile educatiei. Boieroaicele romance intrunesc multa desteptaciune fireasca, cu o mare vioiciune; cu putina osteneala ar putea sa se as la intrecere cu tot ce este mai distins la europeni. Daca nu reusesc in aceasta, vina este a parintilor”.

Spicuiri din descrierea unor conaţionali
„In toate orasele ceva mai mari sunt evrei, mai ales la Bucuresti. Practica unele meserii, ca gravori de peceti, geamgii, tinichigii etc. Ei schimba de asemenea bani. Erau unele pravalii asortate ca acelea ale lipscanilor. Se spune ca in ultima vreme indivizii din clasa de jos a acestui neam erau spionii turcilor si ca au pricinuit multe nenorociri in capitala prin denunturile lor. Imi ramane sa vorbesc de tigani. Se fac Inca cercetari din ce tara au venit aceste populatii nomade, care au moravuri atat de ciudate si o limba cu totul deosebita. Multi s-au asezat in Tara Romaneasca si sunt de doua feluri. Tiganii robi, care slujesc la stapanii lor ca slugi, vizitii, bucatari, chiar si femeile ca servitoare. Acestia sunt albi sau cel putin de o culoare mai putin intunecata si mai bine crescuti decat ceilalti, dar mereu aplecati spre lene si furt. Sunt boieri care au cateva sute din acesti tigani si principele Brancoveanu are paisprezece pana la cincisprezece mii. E ingaduit stapanilor sa -i maltrateze, sa-i vanda, sa-i dea, Intr -un cuvant sa faca cu ei ce vor. Ceilalti sunt tiganii ratacitori, care traiesc tot timpul in corturi din rogojini proaste sau in paduri. Au pielea oachesa, foarte oachesa, sunt zdrentarosi, ei, nevestele si copiii lor si seamana Intru totul cu niste talhari. Nu esti in siguranta daca treci singur pe langa una din satrele lor. Traiesc impreund claie peste gramada, ca animalele, fara sä tina seama nici de varsta, nici de rudenie. Mananca toate mortaciunile pe care le gasesc; intr-un cuvant cu adevarat este hoarda cea mai murdara si mai infama care exista. Sunt fierari, spoitori de tingiri; multi dintre ei sunt zlatari si trebuie chiar sä faca, in fiecare an la 1 ianuarie, un dar de doua mii de galbeni in praf de aur doamnei. Unii se aduna in cete de lautari. Mai ciudat ca acesti tigani ratacitori sunt liberi si nu depind decat de un dregator al principatului... Acesti tigani n-au renuntat nici la meseria de ghicitori si de ursari, punand sa joace in sunetul unei scripci proste si al unei tamburine. Au placutul privilegiu de a fi calai cand e vorba sä bata la falanga pe vreunul din confratii lor sau sa spanzure, o fac cum nu se poate mai bine. Cu totii sunt hoti invederati, mai ales de cai, o multime din acesti netrebnici umplu mereu ocnele si inchisorile oraselor. Nu cred sa aiba nici cea mai mica cunostinta de vreo religie”.


Despre biserică şi obiceiuri ale credinţei
„Clerul din Tara Romaneasca este format din mitropolit sau arhiepiscop, sef suprem cu resedinta Ia Bucuresti; si are tribunalul sau ecleziastic, care n-ar trebui sa depinda decat de el, dar care este de asemenea sub influenta domnilor; apoi din trei episcopi, anume cel de Ramnic, de Arges si de Buzau (...) Este greu sa gasesti in Europa un cler mai nestiutor, mai superstitios mai dedat desfraului decat cel din Tara Romneasca. Intalnirile lor obisnuite, dupa slujba bisericeasca sunt la carciumi in locurile de perditie. Demnul respectabilul mitropolit Igantie, care din nefericire pentru aceasta tara, n-a ocupat scaunul arhiepiscopal decat doi ani, a vrut sa curme aceste abuzuri infiintand Ia Bucuresti un seminar. Imprejurarile I-au silit sa plece in 1812 planul Iui n-a fost urmat”.

“Romanul este nespus de superstitios. Crede in strigoi, in vedenii, sunt multe femei batrane care o fac pe vrajitoarele, n -as zice ca numai la oamenii de la tara, ci si in orase, la boierii de rangul intai. Sa ne aducem aminte ca romanii aveau o mare veneratie pentru vrajitoarele din Tesalia şi pentru cele din Dacia”.
Despre infrastructură

„Este de asemenea vina administratiei ca nu sunt poduri, nici barci (cu unele exceptii) pe rauri. Se trece prin vad, cu riscuri si primejdii, mai ales daca a plouat la munte. Se stie ca in 1812, fiul faimosului Suvorov s-a inecat in Ramnic, care de obicei e un mic torent. Se intampla adesea asemenea accidente”.
„Sunt doua spitale, unul la intrarea de nord a orasului, celalalt la manastirea Coltea”.

„Bucurestii n-au decat un teatru mic. 0 trupa germana l-a ocupat timp de trei ani; lucru uimitor caci boierii sunt foarte nestatornici si schimbatori. In toamna lui 1820 a venit o trupa italiana care a fost si ea imprastiata de tulburarile din 1821”.
Concluzia, ca un baros după ceafă

În loc de concluzii, francezul publică zicerile profetice ale unui boier cu care se împrietenise pe perioada şederii sale în zonă: „Pe buna dreptate veti deplange, mi-a spus el, soarta patriei mele. Dupa ce vreme de secole a indurat atatea rele, acum s-a ajuns la culme. Marturisesc ca este putin si greseala noastra; dar cauzele principale ale nenorocirii noastre sunt bogatia pamantului nostru stramosesc si pozitia noastra geografica. Vesnic suntem obiectul poftei unuia din statele puternice si a carui autoritate inclina intr-un chip atat de ciudat incat nu stim niciodata sub ale carui legi traim. Aceasta permanenta ciocnire de interese face ca in propria noastra tars sä nu fim decat unelte oarbe ale acelei puteri care pentru moment poate avea mai multa pondere in Europa. Niciodata nu suntem noi insine. V-am spus ca este si vina noastra, va voi explica in continuare de ce. Daca am fi fost intotdeauna uniti si daca am fi formulat cu tarie dorinta noastra de a ne tine de capitulatiile cu Poarta, oricat de rele erau de altfel, am fi fost la adapost de toate aceste nenorociri. Dandu-ne principi greci din Fanar, Poarta ne-a pus la indemana samanta discordiei noastre, a neintelegerilor dintre noi. Care din noi va sacrifica binele tarii pentru a place principelui si pentru a dobandi de la el functii si ranguri. Impinsi de el spre aceasta tinta a ambitiei noastre, trebuia firesc sa-i stoarcem si noi pe tarani, ceea ce, chiar si fara ultimele evenimente, insemna, mai devreme sau mai tarziu, ruina noastra completa. Adesea unele puteri mari ne-au intins o mana de ajutor, dar aceasta nu era decat de moment, iar noi ne comportam fata de generalii si agentii lor ca fata de domni, ceea ce neutraliza tot binele pe care l-am fi putut astepta din acest ajutor care, de altminteri, nu era dezinteresat. Privind lucrurile din oricare punct de vedere, nu vad scapare pentru Tara Romaneasca, daca Provindenta nu ne vine in ajutor. Asezati pe ruinele Inca fumegande ale nenorocitelor noastre patrii, iata rugamintea ce putem adresa tuturor suveranilor: 0, voi arbitri pe pamant ai destinelor umanitatii! 0, voi puternici monarhi care, la mai multe congrese succesive, ati binevoit sa puneti pe temelii intarite de dreptate si umanitate linistea si bunastarea popoarelor, care au fericirea de a trai sub legile vostre; binevoiti, ilustri suverani, sa aruncati ochii comiseratiune asupra nefericitei Tari Romanesti ca ea sä devina odata obiectul inteleptelor voastre deliberari. Cerul sä vä inspire pentru sentimentele generoase, care va fac sa sariti cu atata forta in favoarea tuturor celorlalte natiuni ale Europei. Trebuie sa fim mereu priviti ca nefcand parte din marea familie europeana si mereu sa slujim drept prada primului venit, sä ne despoaie si sa ne ruineze? Fie ca dispozitiile supreme ale intelepciunii voastre sa Implineasca nestiinta noastra, lipsa noastra de clarviziune! Binevoiti a ne acorda un guvern care sa ne asigure drepturile, proprietatile si existenta, amenintate in fiecare clipa. Daca, din ratiuni pe care nu ne este Ingaduit sä le deslusim, va trebui sä depindem mereu de cel sub care traim azi, cel putin, in numele umanitatii, aveti mila, sugerati-i sentimente de bunavointa fata de noi; vechile noastre capitulatii sä fie reInnoite, imbunatatite si, daca este posibil, sa fie puse sub garantia tuturor guvernelor impreuna; sa fim scapati de orice subguvernare formata din indivizi interesati datorita scurtei sederi in patria noastra care profita pe cat pot ruinand-o pe rand si in toate chipurile; sa fim, de asemenea, izbaviti de orice influenta strains precumpanitoare care, singura, nu ne poate aduce decat nenorociri si, intr-un cuvant, sa nu depindem decat de congresul general. Tara Romaneasca, recunoscatoare pentru asemenea binefaceri de seama, se va stradui sa ajunga demna, cu ajutorul unor institutii liberale in folosul agriculturii, artelor si comertului si prin aceasta va putea deveni o membra mai folositoare a marii familii . Iata, domnule, care sunt in general dorintele boierilor nostri cei mai intelepti si mai legati de binele tarii lor; dar cred ca vocea mea va fi ca aceea a sfantului Ioan: Vox clamantis in deserto”.
*sursa lucrării este volumul "Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea" - serie nouă volumul 2. Poate fi consultat la www.digibuc.ro

Un comentariu:

Der F spunea...

Toate's noi si vechi sint toate!

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...